Nu mai este mult timp până când România va sărbători un an de la alegerea președintelui Klaus Iohannis în fruntea statului, un an în care acesta a tăcut precum un mare lider spiritual aflat în plină meditație. În mod normal, pe unul care tace îl bănuieşti, la început, de inteligenţă. Adică, las’ că acum tace şi gândește şi vedem noi ce lucruri mărețe va face. Așa s-a întâmplat şi cu votanții președintelui care l-au creditat cu toată încrederea lor. Dar, la împlinirea unui an de când el doar tace, entuziasmul oamenilor a scăzut, aproape s-a spulberat. Se instalează în mințile multora teama că Iohannis atât poate, că mai mult de cincisprezece fraze nu o să zică nici dacă-l picuri cu ceară fierbinte, că viziunea lui de politică externă lipsește cu desăvârșire, că n-are nicio treabă cu Ponta, adversarul din campania electorală care îl acuza de trafic cu copii etc.
Să ne gândim la miile de români din străinătate, umiliți de guvern să stea la cozi pentru a-şi alege președintele, împiedicați să pună ștampila ca nu cumva Ponta să piardă precum Geoană pe voturile din diaspora. Acei oameni umiliți așteptau ca Iohannis să nu-i uite imediat după instalarea la reamenajatul Palat Cotroceni. Trei fraze în două conferinţe sterile de presă nu sunt suficiente pentru oamenii care au stat ore întregi în frig ca să te aleagă.
Când îl creditezi pe un om cu multă inteligenţă, rişti să fii dezamăgit după ce începi să-l cunoşti. Aşa e şi cu Klaus Iohannis. Milioane de români aşteptau ca neamţul să fie un altfel de preşedinte, dar SĂ FIE!!!
Deocamdată, la împlinirea unui an de mandat, România e o ţară care îşi caută președintele pierdut şi care, în curând, riscă să-l declare nul.
Be the first to comment